“Între noi și spectacolul modern de fotbal este o distanță de peste 60 de ani”. Suporterii dinamoviști își strigă nemulțumirea într-o scrisoare emoționantă. Fanii cer stadion fără pistă
Știm că timpul tău e prețios, așa că nu te vom deranja cu știri care nu sunt știri.
Abonează-te la notificările B1.ro și vei primi o selecție riguroasă a celor mai importante știri ale zilei.
Nu, multumesc Accept
Acasa Ştiri Sport “Între noi și spectacolul modern de fotbal este o distanță de peste 60 de ani”. Suporterii dinamoviști își strigă nemulțumirea într-o scrisoare emoționantă. Fanii cer stadion fără pistă

“Între noi și spectacolul modern de fotbal este o distanță de peste 60 de ani”. Suporterii dinamoviști își strigă nemulțumirea într-o scrisoare emoționantă. Fanii cer stadion fără pistă

Un articol de: -
Sport

Suporterii lui Dinamo sunt unici. Și asta o spun și rivalii, și cei din interiorul clubului, si jucătorii și conducătorii.

Chiar dacă echipa nu a avut cele mai bune rezultate în ultimii ani, suporterii au știut mereu să se ridice la un nivel superior.

Un fan dinamovist povestește într-o scrisoare emoționantă, postată de Peluza Cătălin Hîldan pe Facebook, despre prima sa amintire în peluza din Ștefan Cel Mare, dar și despre cum au evoluat timpurile.

De la momente din epoca comunistă, la cele din prezent, toare își au menirea să transpună orice suporter dinamovist în vremurile de pe urmă.

Pe de altă parte, fanul vrea să aducă în atenție cât de necesar este un nou stadion, mai ales că acesta este vechi, iar pista din jurul terenului este incomodă pentru a urmări un meci în condiții normale.

În continuare prezentăm scrisoarea integrală a fanului dinamovist.

"Aveam 7 ani cand tata m-a dus prima data pe stadionul din Stefan cel Mare. In echipa jucau Lucescu, Dinu, Dudu Georgescu. “Am vazut pe Dinamo! Si, pe loc, eu m-am îndrăgostit.”

Tata era microbist. Nu tinea cu Dinamo. Inainte sa calc in Stefan cel Mare ma dusese pe toate stadioanele din Bucuresti…

In Ghencea, care era un stadion modern pentru acele vremuri, stateam in tribuna printre soldatii in uniforma si baietii de la Caminul Cultural. Din cand in cand treceau doamne cu fuste lungi care vindeau seminte. Nu canta nimeni. Soldatii aplaudau la goluri mai mult din obligatie, dar nu prea tare pentru a nu le sari din mana cornetul de seminte. Pe Progresu’ se juca fotbal, dar publicul era la fel ca in Regie …o mana de oameni cuminti.

Pe Dinamo am simtit ALTCEVA. Alta lume. La doua statii de Piata Romana. Simteam ca merg pe un stadion cu adevarat din Bucuresti, chiar daca arena era depasita inca de-atunci.

Tribunele aveau banci din lemn, lipseau improvizatiile de prost gust care au aparut in ultimele decenii, dar atmosfera era extraordinara. Galeria statea undeva in stanga tribunei intai. Baieti de oras. M-am dus printre ei, am inceput sa sar si sa cant. Era un imn care se mai canta si acum din Aida lui Giuseppe Verdi. Am ramas acolo pentru totdeauna. Am crescut cu ei, am suferit cu ei, am urlat de bucurie impreuna cu ei.

Pe Stadionul asta S-A STRIGAT PRIMA DATA PUBLIC impotriva lui Ceausescu. Erau acele vremuri cand nimeni nu avea voie sa invinga echipa familiei lui Valentin. Printre noi erau infiltrati baieti cu ceafa groasa, care urmareau sa vada cine da tonul la scandarile impotriva regimului. Ii numeam “gabori”. La ei se referea celebra scandare “Cine nu sare, cine nu sare, ori este “gabor” ori e prost de moare!”

De multe ori, dupa meciurile cu echipa familiei Ceausescu, eram batuti si calcati in picioare de luptatorii USLA. Dar de fiecare data ne ridicam si cantam mai departe.

Veneam in Stefan cel Mare cu tramvaiul 34, ala vechi cu doua vagoane. Apoi cu metroul. Lumea se schimba, stadionul era tot mai imbatranit.

Intr-o zi n-am putut merge pe stadion pentru ca prietenul meu cel mai bun era internat in Spitalul Floreasca si am mers sa-l vizitez. Am iesit impreuna pe balconul dinspre stadion. Mi-am dat seama ca balconul Spitalului de Urgenta era singurul loc de unde puteai urmari in conditii decente un meci de pe Dinamo.

Intre timp s-au mai construit niste birouri in jurul arenei. Si de-acolo se vede bine. Dar din tribune NU VEZI NIMIC. Baietii aia canta din inima de cateva decenii si vin acolo sa incurajeze o echipe pe care mai mult o simt decat o vad.

Intre careul de 16 metri dinspre PCH si primele randuri ale peluzei mai intra inca un teren de fotbal.

Iar intre noi si spectacolul modern de fotbal este o distanta de peste 60 de ani.

In toti anii astia, pista de atletism a fost utila o singura data: atunci cand s-a filmat Brigada Diverse cu Gogu si Patraulea. In rest e doar o bariera vizuala.

Nu exista niciun loc in tribune sau in peluze de unde sa poti vedea intregul teren de joc fara sa ai un obstacol in fata. Si totusi suntem acolo. Fotbalul din Romania are nevoie de Dinamo si Dinamo are nevoie de noi.

Am trait in Groapa asta zile de glorie si seri pline de emotii… De la elimnarea Interului lui Altobelli si Baresi, pana la istoricul 5-1 impotriva lui Everton… De la incoronarea “Spartanilor” pana la “Ziua Dreptatii”. In toate aceste seri magice stadionul asta mic si turtit a fost neincapator.

In ultimii ani echipa asta n-a mai avut rezultate si stralucire, dar de Peluza noastra s-a auzit pana la marginile Pamantului. Cantàm, fluturàm steagurile si asteptàm cu nerabdare intrarea triumfalà a primului buldozer.

Pentru ca VREM STADION FARA PISTA!", este mesajul fanului dinamovist.

 

 

 

 

Citeşte mai multe despre:   suporteri,   Dinamo,   fan,   scrisoare
 
 
Loading...